Misiunea noastră

David sau despre minunea întâmplată

David sau despre minunea întâmplată

Au trecut deja doi ani de când a trebuit să vină pe lume. Mult înainte sorocului. După mai puţin de 27 de săptămâni petrecute în burta mamei și din cauze care vor rămâne cel mai probabil necunoscute, David a trebuit să vadă lumina zilei. S-a născut prin operaţie cezariană la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Mureș din Târgu Mureș, având...

Un copil puternic, hotărât să trăiască. Și, cu siguranţă, un copil norocos. Norocos pentru că a avut șansa să vină pe lume într-un loc în care a fost ajutat în lupta pentru viaţă. Un pumn de carne de 900 de grame nu poate lupta singur, oricât de mare i-ar fi pofta de viaţă.

Și el, și eu, si noi toţi, am ieșit învingători.

Trei luni. Atât a trebuit să treacă până când am putut pleca acasă. Împreună cu David, am locuit în spital în toată această perioadă. Pentru mine a fost o lecţie de viaţă enormă. Un privilegiu, aș spune acum, uitându-mă înapoi... o șansă unică de a urmări spectacolul vieţii jucat „de-adevăratelea” în orice spital...

Și am mai învăţat ceva: că sunt oameni în sistemul medical din România capabili și suficient de încăpăţânaţi să înfăptuiască miracole; în ciuda denigrărilor (de multe ori îndreptăţite) și a lipsurilor absurde, acolo medici și asistente salvează vieţi și demonstrează zilnic că pentru a face medicina adevărată îţi trebuie talent și multă dăruire. Sunt îndreptăţită să vorbesc doar despre secţiile de terapie intensivă neonatală și post terapie... temple ale îngerilor, îmi place să le spun...

Pentru anul în care trăim, lipsurile cu care se confruntă și cărora trebuie să le facă faţă sunt ABSURDE: este absurd să nu existe generator de curent al secţiei de terapie intensivă și să auzi în miez de noapte doctorițe și asistente alergând de la un incubator la altul pentru a-i ventila mecanic pe bebelușii care nu respiră singuri („generatorul mare al spitalului pornește mai greu...”)... este absurd să nu existe substanţe dezinfectante pentru mâine sau pentru instrumentar într-un mediu care trebuie să fie absolut steril... să nu existe consumabile pentru aparatura medicală... incubatoarele din dotare (primite printr-un program naţional al Băncii Mondiale) să nu poată fi reparate din lipsă de firme care să asigure mentenanţa...

Cu toate acestea, acolo și în aceste condiţii, se întâmplă lucruri mari. Nu doar copiii născuţi prematur, ci și copiii născuţi la termen cu diverse probleme medicale, ajung la ziua în care pleacă acasă. Pentru că au avut o șansă.  

Se spune că nașterea oricărui copil este o minune. Dar uneori e incompletă, fiind nevoie și de supravieţuire. Pentru desăvârșirea ei lucrează acești oameni, medici și asistente. Și merită ajutaţi.

S-a născut mai repede pentru că așa a vrut el!

S-a născut mai repede pentru că așa a vrut el!

Nu îmi explic acest sentiment... deși a fost o perioadă foarte grea, cu momente ce se depășesc cu dificultate, îmi amintesc cu drag și emoţie cum acum 3 ani și jumătate a venit pe lume, la doar 32 săptămâni, cel de-al doilea copil al familiei noastre.

A fost o sarcină normală, fără probleme. Travaliul s-a declanșat pur și simplu în săptămâna 32 de sarcină. Am născut normal și fără anestezie un băieţel de 2200 gs și 45 cm.

Bogdan era denumit URIAȘUL, pentru că dintre toţi copiii secţiei de prematuri era cel mai mare. Colegii lui de salon nu aveau mai mult de 1600 grame iar cea mai mică fetiţă avea 800 de grame.

Deoarece eram la a doua naștere și necunoscând cu adevărat ce înseamnă un copil prematur, mă așteptam ca și de data aceasta să fie la fel, poate puțin diferit pentru că aveam de-a face cu un copil născut înainte de termen. Însă nu a fost chiar așa...

Imediat după naștere, nu am reușit să-mi văd copilul, deoarece medicii l-au luat repede pentru acordarea primului ajutor.

Pentru că mă simţeam bine, am fost dusă imediat în salon unde am avut parte de un sentiment ciudat. Toate mămicile aveau în braţe puiuţii lor, eu eram singură...

Prima încercare de a intra în secţia de prematuri a fost fără succes. Mi-au spus că nu pot intra, nu mi-au dat prea multe explicaţii. Am reușit într-un final să vorbesc cu medicul neonatolog care m-a adus cu picioarele pe pământ spunându-mi: „Nu pot să mă pronunţ acum, dacă trecem de cele 24 ore considerate critice... mai avem o speranţă”.

Abia atunci am realizat cu adevărat ce înseamnă un copil născut cu 2 luni înainte de termen. Când am văzut prima dată copilul la incubator și conectat la tot felul de aparate, incapabil să respire singur, cu o branulă care îi trage pielea fină a braţului, braţ ce era puţin mai gros ca degetul unui adult, am rămas fără suflare.

Am întrebat dacă pot să-l ating și i-am atins talpa piciorușului, dupa care aparatele au început să piuie, semnalând că ceva nu e în regulă. Asistentele mi-au cerut să ies, explicându-mi că probabul, copilul a simțit prezența mea și a devenit agitat, agitație care însemna mult prea mult pentru el și-l făcea incapabil să respire. Nu știu dacă prezența mea a fost cauza... Asistentele au chemat medicii, care au reușit să-l stabilizeze.

M-am întors înapoi în salon alături de celelalte mămici care aveau copiii lângă ele, putând să-i alăpteze, să-i mângâie... Eu mergeam din 3 în 3 ore la alăptat.

Ce înseamnă alăptatul?! Trebuia să „mulg” laptele într-o cană albă metalică, pe care o lăsam lângă incubator. Asistentele îl hrăneau prin gavaj.

În acea perioadă 3 maternităţi din București au fost închise din cauza unui virus ce făcuse deja victime. De la spitalul CFR 2 toate pacientele au ajuns la spitalul Universitar, favorizând astfel încărcătura microbiană. Pentru precauţie nu s-au mai făcut internări la secţia de ginecologie/ maternitate, pentru dezinfectarea saloanelor.

În aceste condiţii, în fiecare zi se făceau externări, până ce am rămas pe un etaj întreb al spitalului, doar noi, mămicile de prematuri. Am fost mutate toate în același salon, lucru care nu ne-a făcut deloc bine.

Era suficient să plângă una, pentru că în următoarea secundă plângeau toate. Unele dintre noi erau mai pesimiste, altele mai optimiste, unii dintre prematuri făceau progrese mai rapide, alţii mai lente.

După câteva zile am fost mutate în salon cu puiuţii. Fiecare pat de mămică era însoţit de un incubator. Copiii se opreau din când în când din respirat. Trebuia să anunţăm asistentele sau să intervenim noi conform instructajului.

Când aveam momente de depresie, făceam un tur al salonului, priveam ceilalţi copii și mă duceam la al meu, care mi se părea întradevăr URIAȘ în comparaţie cu ceilalţi, pe care cu greu îi puteam numi copii. Erau copii foarte mici, unii cu malformaţii grave, alţii mai puţin grave.

Datorită faptului că Bogdan a avut o greutate mare, pentru un copil prematur născut la 32 săptămâni, a avut parte de o recuperare rapidă și după două săptămâni am fost externaţi. Nu a luat în greutate, probabil și din cauza lactaţiei, care se diminuase datorită oboselii psihice și fizice însă putea să respire singurel iar asa era cel mai important.

De teamă, nici un membru al familiei nu-l lua în braţe. Era așa de mic și dependent de mine! La început a mâncat lapte matern cu linguriţa, apoi cu biberonul și foarte târziu de la sân, însă obosea foarte repede, iar suptul pentru el era un efort fantastic. Gâfâia și făcea pauze foarte dese.

Simţeam nevoia să-l ţin lipit de pieptul meu tot timpul și să-i ofer protecţie. Din cauza faptului că mai aveam o fetiţă care avea doar 1 an și 7 luni și care avea și ea nevoie de atenţie, la un moment dat am început să obosesc și a apărut renumita depresie postnatală.

M-au ajutat apropiaţii familiei care mi-au luat din responsabilităţi și astfel lucrurile au început ușor să intre în normal.

Hăinuţele foarte mici pentru prematuri rămâneau mici și făcea progrese vizibile de la o zi la alta.

Nu a avut nici o problemă din cauza prematurităţii, în schimb în dezvoltarea lui s-au văzut până la aproximativ 1 an, cele două luni cu care a venit mai devreme: a avut colicii până la 6 luni, a stat în funduleţ la 8 luni, etc.

O perioadă am ţinut legăura cu câteva dintre mămicile ce au avut copii cu greutate de aproximativ 1000 de grame și care, după săptămâni bune de spitalizare au reușit să ajungă acasă cu minunile lor.

Acum la 3 ani și jumătate, Bogdan este un copil foarte sociabil și isteţ. Are o personalitate așa puternică, încât încep să cred că s-a născut mai repede pentru că „așa a vrut el”.

La grădiniţă, plânsetele lui le găsesc la panoul de onoare, imi face declaraţii de dragoste și mă uimește în fiecare zi cu câte ceva. Este mai isteţși mai dezgheţat decât alţi copii decât alţi copii de vârsta lui.

Sunt o mămică și o soţie fericită alături de cei doi copii Bogdan (3,5 ani), Bianca (5 ani) și soţul meu.

Multă putere mămicilor de prematuri! Cu răbdare și credinţă, totul se transformă la un moment dat într-o poveste frumoasă.

Cristina Zărnescu, București

Domnișoara Pisi!

Domnișoara Pisi!

Maria a apărut în viaţa mea ca o minune, când nu o mai așteptam... după ani de așteptări, regrete, lacrimi, frustrări, deznădejde și resemnare, a apărut minunea.

Nu știam ce să fac, să plâng, să râd, să mă bucur, să mă sperii, să-mi fac griji dar cu inima strânsă, cu speranţa în suflet și cu Dumnezeu lângă noi mergeam înainte și creșteam în fiecare zi câte puțin.

Când avea 28 de săptămâni, a fost tare curioasă să vadă ce se întâmplă „pe afară” și a venit.

Primul meu gând după ce am născut-o a fost „Doamne, ce am făcut!”, apoi au venit și au transferat-o în secţia de Terapie intensivă. Am reușit să urc și să o văd câteva ore mai târziu și mi s-a spus că trebuie să așteptăm să treacă noaptea.

Noaptea cea mai lungă din viaţa mea, noaptea cu cele mai fierbinţi lacrimi și rugăminţi, noaptea când inima a început să nu-mi mai aparţină.

Dimineaţa, când am reușit să o văd și cu ochi flămânzi studiam orice milimetru să văd dacă e bine, mi-am jurat că NICIODATĂ nu am să mă mai îndoiesc de copilul meu, de copilul meu puternic și luptător, de copilul meu care respira singur și își începea viaţa. Mi-am dat seama că viaţa mea a început atunci când s-a născut Maria, viaţa mea avea un sens și eu un rost în lume.

Au urma zile lungi și nopţi și mai lungi, când mă bucuram pentru fiecare milimetru de lapte mâncat și pentru fiecare oră trecută fără probleme. Încet-încet, Maria începuse să pridă „contur” și minunea mea cu părul vâlvoi devenise o mică vedetă și pentru toţi ea era domnișoar aPisi.

După 69 de zile petrecute în spital, a venit și ziua când am luat-o acasă, ziua în care ne-am promis una alteia că oricum și orice va fi noi vom fi împreună.

Mă uit în urmă și nu-mi vine să cred că a trecut 1 an și 1 lună de când am adus-o acasă pe Maria și înţeleg că nu aș fi reușit să trec peste toate fără oamenii minunaţi care au fost lângă noi, fără personalul din spital, fără oamenii cu suflete de aur, fără prieteni și fără Dumnezeu.

A fost greu, uneori credeam că mai mult de atât nu se mai poate, dar undeva acolo mai găseam un gram de putere să merg mai departe pentru ea, pentru minunea care mi-a dat sens vieţii.

Știu că nu fac totul cum trebuie, știu că greșesc uneori, pentru că nimeni nu te învaţă să fii mamă, dar mă străduiesc și încerc să fac ca totul să fie bine în viaţa noastră de poveste.

Antonela-Adriana

Dacă acel 1 din 10 era chiar copilul meu?

Dacă acel 1 din 10 era chiar copilul meu?

Mi-e greu să redau în cuvinte sentimentele care mă copleșesc atunci când îmi aduc aminte de perioada aceea...

Povestea noastră începe pe 8 noiembrie 2011, chiar de ziua mea, când, după ecografia de morfologie fetală, medicul mi-a spus că trebuie să mă internez în spital pentru că apăruseră probleme cu colul uterin. Pentru o săptămână, așa a zis. N-a fost așa. Am ajuns acasă după 3 luni, 3 săptămâni și 2 zile.

Aveam 22 de săptămâni de sarcină când a început calvarul: stat la pat, perfuzii zilnice, teama că voi pierde copilul. Mi s-a spus că doar printr-o minune aș putea să ajung la termen.

La 32 de săptămâni, membranele s-au rupt. După câteva ore de travaliu, placenta a cedat, și din cauza hemoragiei, am născut prin cezariană o fetiţă de nota 7 și 1600 de grame. A respirat singură deoarece medicul îmi administrase tratamentul pentru maturarea plămânilor bebelușului chiar cu două zile în urmă.

A doua zi, când am ieșit de la terapie intensivă, am vrut să o văd. Sentimentele de nerăbdare, nesiguranţă și teamă îmi luam respiraţia. Urma să ne întâlnim!

Nu puteam să-mi imaginez un copil așa mic și nu știam la ce să mă aștept. Când am intrat în secţia de terapie intensivă mi s-au umplut ochii de lacrimi când am văzut așa de multe incubatoare cu bebeluși ca niște păpușele de jucărie, conectaţi la diverse aparate care piuiau ameninţător.

Când asistenta mi-a arătat incubatorul unde era fetiţa mea, am fost șocată să văd un bebeluș cu ochii migdalaţi, cu capul ţuguiat și bărbia ascuţită, foarte slab și cu pielea încreţită. Avea o branulă care părea imensă pe lângă mânuţa ei subţire, un furtunaș în guriţă și nelipsitul oximetru. Am făcut doi pași înapoi și am întrebat speriată ce are și de ce arată așa.

Medicul mi-a spus că așa arată un prematur și ca este bine atât cât poate să fie un copil născut la 32 de săptămâni și că despre un prematur nu poţi spune niciodată că e bine.

După 5 zile de terapie intensivă, a fost mutată în secţia de prematuri. Era un progres. Acum puteam să o văd din 3 în 3 ore, să o ating, să o mângâi, să-i schimb scutecul, să vorbesc cu ea, să-i cânt.

După două săptămâni a trecut de la gavaj la biberon/ sând și de incubator la pătuţ.

Ce a fost mai rău s-a întâmplat după 4 săptămâni. Chiar cu o zi înainte să plecăm acasă, Diana, căci așa am numit-o, Diana Elena, a devenit apatică, a început să tușească și nu a mai putut să sugă. Efortul era prea mare pentru ea și obosea repede. A fost testată pentru VSR și rezultatul a fost pozitiv.

Un uragan s-a produs în inima mea. Citisem pe un afiș din secţia de prematuri că acest VSR, virusul sinciţial respirator, este fatal pentru unul din zece copii născuţi prematur. Dacă acel unu din zece era chiar copilul meu? A fost izolată, plasată din nou în incubator, la oxigen și conectată la oximetru. Ne-am întors la gavaj pentru a o scuti de un efort. Nu mai aveam voie nici să o ating. Doar îi cântam printre lacrimi și o îndemnam să lupte... Au urmat zile de coșmar, de lacrimi fierbinţi și rugăciuni.

Nu știam dacă va rezista infecţiei, medicii nu garantau nimic, spuneau că trebuie să avem răbdare. Am fost chiar pe punctul de a o boteza în spital, când, după transfuzia de sânge, a început să se simtă mai bine, să ia în greutate, să aibă poftă de mâncare. Când și-a revenit complet am putut să mergem, în sfârșit, acasă.

Ea, după 6 săptămâni și 2 zile, eu după 3 luni, 3 săptămâni și 2 zile.

Acum, Diana, la un an și 10 luni, este o minune de fetiţă cu păr creţ și ochi albaștri, o fetiţă curioasă și năzdrăvană, o domnișoară în miniatură, care nu iese din casă fără o gentuţă, o jucărie de pluș sau o păpușă. Singura problemă pe care a avut-o din cauza prematurităţii a fost retinopatia de gradul 1, de care a scăpat după trei luni fără intervenţie chirurgicală.

Luptătoarea de 1600 de grame

Luptătoarea de 1600 de grame

Dragă Micolino,
Numele meu e Dana și am o fetiţă pe nume Andreea Bianca. Ea se încadrează în profilul vostru de activitate și face parte din categoria bebelușilor frumoși născuţi prematur.

Bianca a fost născută prematur pe data de 5 noiembrie, având o greutate de 1600 grame. Ce vă pot eu spune e că a fost o luptătoare de la început și parcă a „acceptat” cumva să stea la incubator în terapie intensivă.

Sentimentele prin care am trecut mă marchează și acum: îmi amintesc perfect că de fiecare dată când mă duceam la ea și o vedeam în incubator începeam să plâng instant. Niciodată nu mi-am imaginat că mie mi se poate întâmpla una ca asta. Aș fi dat orice să o văd perfect sănătoasă și să plecăm acasă.

În momentul în care medicii mi-au dat-o în salon după o săptămână și 3 zile de stat în terapie îmi era o teamă de neînchipuit să o iau în braţe iar când era vorba de schimbat îmi era frică rău de tot.

Perioada spitalului a fost... nici nu-mi găsesc cuvintele.

Încetul cu început am început să luăm în greutate: era o sărbătoare și o bucurie mare pentru noi când lua câte 50 de grame. Îmi aduc aminte că într-o zi a luat în greutate 80 de grame dar parcă pusese 500 de gr așa de fericită eram.

Într-un sfârșit după o lună și o săptămână de stat în spital, când am atins 2300gr am plecat acasă. Bucuria nu se poate măsura nicicum, eram și fericită că mă duc acasă la cât de mică era, dacă răcește, dacă fac ceva greșit... și lista preocupărilor era foarte lungă.

Când am ajuns acasă au început controalele și totodată și drumurile la Iași și București, am fost la ORL din 2 în 2 luni până când i-a pus diagnostic de hipoacuzie – formă ușoară la urechea stângă, oftalmologie pentru că s-a născut cu o retinopatie de gradul 1 care s-a vindecat de la control la control fiind o chestie de prematuritate, la neurologie i s-a pus diagnostic de tulburări de echilibru, toate aceste diagnostice fiind pe bază de prematuritate.

La noi în familie, o dată cu venirea pe lume a Biancăi nimic nu a mai fost la fel. Nici sărbătorile, nici petrecerile, nici vizitele... ţin minte că de Crăciun, de Sf. Ștefan, noi eram la București sectia ORL pentru că un medic mi-a recomandat că i-ar trebui un aparat auditiv și trebuiau făcute toate demersurile fără să mai pierdem timp. Am făcut și kinetoterapie pentru că nu reușea să-și menţină echilibrul în timp ce încerca să facă câţiva pași...
Acum avem 2 anișori și viaţa este cu totul alta. Uneori am impresia că am trăit în mai multe vieţi. Cu toate aceste diagnostice acum vorbim, mergem și suntem foarte isteţe.

Nu știu dacă am menţionaat undeva, dar Bianca este primul nostru copil și suntem absolut fascinaţi de meseria de a fi părinte.

Pentru toate aceste lucruri, mulţumim Bunului Dumnezeu și credem că nimic nu este întâmplător. Poate înainte luam lucrurile foarte ușor și Bianca a reușit să ne „plesnească” câteva pălmuţe. Numai așa am devenit și noi mai responsabili, mai maturi dar totodată mai încrezători în tot ce avem.
Cam așa sună povestea mea „prematură” cu final fericit – ca în filmele americane 

Dana, Galaţi

Am ales viaţa

Am ales viaţa

Eu sunt Cristian-Andrei și azi vă spun povestea mea...
Anul trecut cam pe vremea asta îmi făcusem cuib în mami, dar ea a aflat puțin mai târziu. Atunci când a auzit vestea, s-a bucurat doar pe jumătate, pentru că din cauza unui hematom ce-mi tot dădea târcoale, doctorii îmi dădeau șanse pe jumătate.

Eu apărusem într-un moment cum nu se putea mai nepotrivit: tati tocmai plecase peste mări și ţări pentru șase luni, iar mami se hotărâse să ia taurul de coarne cu o afacere pe cont propriu, cu cereri deja în curs de onorare. Pentru mine au hotărât să facă tot ce le stătea în putere să fie toate șansele de partea mea, iar mami a lăsat deoparte orice carieră și a urmat sfatul medicilor: repaos total, la pat, luni întregi...

Și uite-așa, cu multă grijă, am trecut de pragul decisiv de trei luni în burtică și de enervanta etichetă de iminenţă de avort, iar în perioada ce a urmat eram din ce în ce mai bine... asta până pe 1 iulie. Atunci m-am hotărât să văd ce e pe afară, venind pe lume mai devreme cu 24 de zile. Nu de alta, dar venise și tati acasă, iar pe 10 era ziua mamei mele și m-am gândit s-apar din timp și să-i fiu eu cel mai frumos cadou :)

Eh, da, eu... o mogâldeaţă cu ochi mari, spărgând bariera cu 2 zile înainte de săptămâna 37, cântărind puţin sub 2500g și considerat prematur.

Fiind destul de aproape de termen am stat doar o zi în plus în spital, am fost la fel de luptător cum eram obișnuit din burtică, am respirat singur fără probleme, am primit nota 9 la naștere... eram de zece, dar dacă m-am grăbit a fost cezariană.

Toate bune, doar că eram tare micuţ și firav iar marele regret a fost că am pornit cu stângul cu alăptatul – oboseam imediat. Cu multă dragoste și voie bună m-am făcut mare, acum am 4 luni și încercăm să aducem lăpticul înapoi, că nu mai sunt blegul de altă dată :)

La început mami mă tot compara cu bebelușii născuţi la termen și tare ar mai fri vrut să mai fi zăbovit și eu în burtică și să avem pornirea mai ușoară în viaţă, dar în cele din urmă s-a bucurat că în sfârșit mă putea ţine în braţe, inimă lângă inimă, și are încredere că știu eu de ce am ales să o bucur mai devreme cu prezenţa mea :)

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea, iar în concluzie spun așa: dragii copii ce v-aţi născut prematuri șa început, cu grijă și cu iubire vă veţi face mari ca mine! :*

PS: Timpul le rezolvă pe toate... eu acum sunt tare energic și vesel, gânguresc șmecherește toată ziulica și-i răsfăţ pe cei dragi cu cele mai frumoase zâmbete pentru că am ales viaţa!

Nico Gulei

Erau nerăbdători să ne vadă

Erau nerăbdători să ne vadă

Aș vrea să încep această povestioară cu faptul că noi doi ca și cuplu ne-am dorit foarte mult copii! E acel lucru care ne-a făcut să mergem mai departe... și încă ceva: eu nu mi-am imaginat vreodată viaţa fără copii... așa că nu puteam să nu am. Am încercat 4 ani, timp în care frustrările și-au arătat colţii dar nu ne-am lăsat.

3 înseminări la activ, nici nu mai știu câte tratamente hormonale și lunar la controale. A fost greu și foarte obositor dar am mers mai departe urmând îndrumările unei cunoștinţa de a merge la Chișinău unde s-au și „fabricat” cele două minuni ale noastre!

Amănuntele nu cred că-și mai au rostul, important e faptul că eu mi-am îndeplinit visul de a deveni mamă. Când am aflat că sunt doi nu am conștientizat cum o să fie. Eram oricum în culmea fericirii că sunt însărcinată.

Mi s-au expus riscurile dar parcă pluteam... până la 25 de săptămâni totul a fost bine, fără greţuri, fără dureri de nici un fel doar cu lovituri puternice ale micilor exploratori care doreau să le simt prezența. După care colul meu a început să se micșoreze foarte repede, ceea ce m-a adus în situaţia de a sta la pat (la început mi s-a spus în România că ar trebui să nebeficiez de cerclaj dar eu nu am vrut, ţinând cont de sfaturile doctorului de la Chișinău, „acolo nu mai umblăm”. La pat poate că nu se înţelege, în pat NON stop. Pauză de toaletă și atât – aici având o contribuţie majoră soţul care a dat dovadă de multă răbdare și bunăvoinţă, eu având toanele mele (de la bebeluși, bineînţeles). Tot timpul am spus că nu am dus eu sarcina, ci noi doi am dus sarcina!

S-a implicat sută la sută, lucru normal, cred eu, în via&ţa oricărui cuplu... ce-i drept, dacă nu era el, eu nu rezistam la pat atât de mult. La un moment dat, doar număram orele și la final de zi răsuflam ușuraţi.

La 34 de săptămâni mi s-a spus să-mi pregătesc bagajul că e cam gata. Dar nu a fost așa... Am rezistat până la 37 de săptămâni și 2 zile și cred că o mai duceam dar a trebuit să ies din casă să vorbesc cu anestezistul și când m-am întors mi s-a rupt apa. De fapt, erau nerăbdători ăștia micii să ne vadă... Am născut prin cezariană doi copii minunaţi fără probleme care acum au 11 luni.

Perioada de aproape 3 luni petrecută în pat a fost grea, dar scopul final a fost mai important decât cum mă simţeam eu stând în pat, ba pe de o parte, ba pe alta. Susţinere am avut din partea tuturor celor din jurul meu. Si e important acest aspect. Iar timpul a zburat repede pentru că m-am ocupat cu achiziţionarea celor necesare pentru camera unde aveau să sosească cei doi puiuţi mici.

Pentru mine acum a trecut, nici nu mă mai gândesc cum a fost pentru că prezentul contează.

Suntem o familie împlinită datorită unei munci de echipă. Și făcând o paranteză, soţul meu a fost cu mine la fiecare control ginecologic dorind să șite absolut tot ce se întâmplă. Implicarea lui a contat enorm!

Mămică de gemeni

Ne iubim și ne dorim un pui al nostru!

Ne iubim și ne dorim un pui al nostru!

Acum 3 ani eu și soţul meu ne-am hotărât că ar fi vremea să avem puiuţul nostru. După lungi încercări și eșecuri am decis să ne facem analize la Iași. Am dat peste un medic „simpatic” care ne-a spus sec și zâmbind: „Soţul are azospermie... luaţi-vă gândul.” A picat cerul peste noi! Din noroc am ajuns la doctorul Dragoș Albu și echipa sa ce face minuni la Medlife. Alte analize și șanse de FIV.

Am început tratamentul și după un timp a sosit și ziua cea mare, fertilizarea. Eram speriată dar fericită în același timp. După 3 săptămâni am putut face un BHCG... POZITIV... Ura! Eram în culmea fericirii și nimeni nu îmi putea strica ziua.

După alte 2 săptămâni am făcut din nou un test și de data aceasta... negativ. Nu îmi venea să cred, nu puteam să văd capătul cu lumina... totul era atât de urât și trist... după o perioadă de recuperare fizică și psihică am decis să încercăm din nou. De data aceasta am mers în sala de FIV cu teama ca istoria să nu se repete. Eram în stare să stau întinsă în pat 9 luni, eu care nu stau o clipă. Am plecat de la spital și ni s-a recomandat viaţa normală, ceea ce am și făcut dar nu îmi puteam reveni. Dacă istoria se repeta?

Ziua analizei... POZITIV. Imi era și frică să spun cuiva. De data aceasta zilnic vorbeam cu piticul. Piticii ce erau în interior. Primul ecograf a fost de neimaginat. Suntem anunţaţi că avem gemeni și am auzit primele bătăi ale inimilor. Nu cred că am plâns vreodată cu atâta sentiment de fericire.

Sunt muzician de profesie, dar până atunci nu am auzit un sunet mai frumos, mai cald și mai emoţionant... și acum îmi dau lacrimile când îmi aduc aminte. Lunile au trecut, burtica creștea. Gâgâlicile (căci așa le-am numit) răspundeau la stimuli și dădeau din mânuţe și piciorușe.

Totul era perfect. La 4 luni a picat din nou cerul peste noi. La ecografia morfologică mi se spune că băieţelul are Down și că îl putem scoate... după altă lună de așteptare ni se spune că este ok. La exact 7 luni de la FIV mă uitam cu soţul meu la un serial. Am simţit ceva cald, dar ciudat. Sa-a rupt apa. Contracţiile erau la 2 minute. Liniștită, mi-am făcut bagajul să mergem la Medlife unde aveam contract de naștere la urgenţe. Citisem cărţi dar nu am excelat. La urgenţe  nașterea s-a declanșat.

Am fost anunţată că nu pot naște acolo, este riscant pentru gâgâlici și am fost transferată la un spital de stat. Alţi medici, alt sistem... eram pe altă lume. Am auzit doar „Doamnă, nu vă duceţi la toaletă că scăpaţi copiii”. Am intrat în sala de nașteri, facem cezariană. În 5 minute am auzit primul „chiţăit” că nu pot numi acel sunet plânset.

Mi-au arătat o păpusă foarte foarte mică, cu faţa mică dar bine conturată, cu părul negru și ochii gri. Era Nayara care a declanșat nașterea... probabil că voia să cunoască și lumea extrauterină. După 2 minte mi-au arătat o altă mogâldeaţă mică și rotundă la faţă, blondă cu mocuţa puţin supărată că a fost deranjat din burtică de toată mulţimea aceea. Era Javier.

Mi l-au dat să îl pup și pe el, apoi l-au luat. Am simţit pentru prima dată sentimentul de „mi-au furat copiii!”. Abia așteptam să se termine operaţia să îi pot revedea. La terapie intensivă nimeni nu îmi spunea nimic de ei. Tot așteptam să îi primesc, să îi văd, să îi ţin în braţe, dar... nimic. Am fost transferată în salon și a apărut o doamnă doctor prezentându-se și spunându-mi că bebelușii sunt la terapie intensivă, respiră artificial, cu infecţii, să vedem dacă trăiesc. Am simţim că mor. M-am târâit până la secţia terapie prematuri să îi pot vedea și primul șoc a fost să aud, fără să se știe că sunt acolo „Băieţelul ăsta atârnă de un fir de aţă”. Era vorba de gâgâlicea mea, G2 îi spuneau ei.

M-am apropiat cu lacrimi în ochi să mă uit la ei. Nu știam nici ce să fac mai întâi, să îi sărut, să îi ating... dar aveau atâtea tubuleţe și erau atât de mici încât îmi era frică să nu le fac ceva, să mă rog... a fost cel mai mare șoc din viaţa mea. În următoarele zile a fost un calvar. Toată lumea dădea sfaturi, iar eu trebuia să încerc ca atunci când ies pe ușa terapiei intensive să fiu cât mai liniștită, să nu le transmit gâgâlicilor nimic... pentru că simţeau fiecare stare a mea și asta se vedea pe monitorul de pulsaţii ale inimii.

După 2 zile, copii sunt detubaţi în încercarea de a vedea dacă respiră singuri sau nu. Nayara respiră singură, este transferată de pe pătuţul cald, la incubator. Javier însp nu este încă pregătit. Toată lumea dădea sfaturi, să îi botez, că nu îi înmormânteazp nimeni nebotezaţi, dar am refuzat să gândesc negativ.

Știam și mă rugam și eu și toţi cei de lângă mine să reziste până plămânii lui mici sunt pregătiţi să respire singuri. Mergeam la ei și le povesteam cum îi așteptam, ce planuri avem pentru ei, ce le-am cumpărat, nu ţineam cont că asistentele mă dădeau afară... la următoarea masă, continuam povestea până după 10 zile au încercat din nou iar puiul meu a respirat și el. Am simţit că încep să trăiesc din nou. La scurt timp i-am primit în salon pe amândoi.

2 nopţi am stat cu mâna pe ei și m-am uitat la aparat să văd dacă respiră. Gâgâlicile lui mami respirau deși erau tare micuţi, erau 2 omuleţi drăgălași cu ochii mari și gri, blonduţi, care când îmi auzeau vocea, zâmbeau iar eu mă topeam de dragul lor.
După 3 săptămâni, deși încă eram micuţi, Javier avea 41 cm și 1800g, iar Nayara 39 cm și 1300g, am plecat acasă la liniște, la tati care ne aștepta de atâta vreme și care 3 luni a plâns zi de zi când îi vedea, de fericire.

Sunt și au fost niște copii care nu au plâns decât dacă au avut probleme.
Mă uit acum înapoi cu 9 luni și nu îmi vine să cred că peste câteva zile gâgâlicile mele împlinesc 10 luni, că pisicile mele merg ţinuţi de mânuţe, spun cuvinte, fac precum mașina și unde mai pui că ne iese primul dinţișor.

Mă bucur de minunile mele clipă de clipă, de primele stângăcii, de primele căzături și nu îmi fac mari probleme că încă ne trezim noaptea să păpăm, că Javier dacă nu doarme cu mami plânge după ea... o să treacă și astea și probabil că îmi va fi dor să stea lipiţi de mine. La începuturi, îmi făceam probleme că nu sug la sân. Nayara nici acum nu vrea, iar Javier la 4 luni a decis că vrea să sugă și acum sunt o „suzetă cu picioare”. Toate relele trec, important este ca noi mamele, în special mamele de prematuri, să fim calme și răbdătoare. Este greu să vezi lumina din afară și tot ce te înconjoară când mai aveai de stat în burtică. Totul este nou și pentru noi și pentru ei. Eu încerc să le dau toată iubirea mea și sper să reușesc. Asemenea vă doresc și vouă, iubire multă, bebeluși sănătoși și fericiţi!

Mădălina Morariu, mamă de gemeni născuţi prematur, Târgu Mureș

Mesaj de la un bebeluș

Mesaj de la un bebeluș

Mă numesc Andrei-Ioachim și pe 20 noiembrie știu sigur că împlinesc un an. Așa scrie în certificatul de naștere, așa arată și primele cifre din CNP-ul meu. Eu nu știu încă să citesc, dar așa mi-au spus toţi nenii aceia în halate albe și care vorbesc tare și cărora tăticul le zice doctori. Am cunoscut mulţi neni din aceștia în primul an de viaţă și mai ales în primele 3 luni când veneau zilnic să mă viziteze la mine la pătuţ. Tot ce îmi mai amintesc este că au avut grijă de mine și de mămica mea până când am fost în stare amândoi să mergem spre casă. Eu nu am ajuns acasă, ca un copil normal, după 3 zile de la naștere, ci a trebuit să lupt 3 luni încheiate, ajutat de îngerași și de toţi sfinţișorii, astfel încât să pot smulge zâmbete mămicii și tăticului meu.

Eu am venit pe lume cu 3 luni înainte de termen. Am crezut că viaţa o să fie ceva ușor, îmi plăceau cântecele pe care le auzeam în burta mamei. Nu a fost chiar așa. Dar toate lucrurile care mi s-au întâmplat mi-au dat o poftă de viaţă fantastică, m-au făcut să văd că sunt înconjurat cu lumină și cu dragoste și că merita să merg mai departe.

Eu încă nu pot să merg. De-abia stau în funduleţ, dar sunt vesel cât alţi o mie de bebeluși născuţi la termen. Îmi place viaţa, îmi place să mă joc cu pisica Miau, îmi place să dorm, să fac poze și să fac băiţă. Un singur lucru nu-mi place, să mi se spună că sunt bebeluș. Vă dau cuvântul meu că acum sunt băieţel în toată firea.

Andrei

Poveste cu miracole

Poveste cu miracole

Povestea noastră a început pe 24 august 2012 când, din pricina unor probleme de hipertensiune arterială apărute, medicul a decis să supravegheze sarcina de 35 de săptămâni mai de-aproape.

Au urma ecografii și analize după care medicii au venit cu hotărârea: cezariană de urgenţă deoarece fătul riscă să moară în pântec. Deși aveam 35 de săptămâni de sarcină, fetiţa era dezvoltată de 32 de săptămâni din cauza unei trombofilii care, deși supraveghiată și tratată, tot ne-a dat bătăi de cap.

Totul s-a întâmplat foarte repede. O asistentă a venit și m-a luat repede spunându-mi că sala de operaţie este pregătită și că medicul ne așteaptă. Atât de repede s-a întâmplat încât nici nu am apucat să-mi sărut soţul înainte de a intra în operaţie.

Operaţia mi s-a părut că a durat o veșnicie, timp în care aveam o mie de gânduri și de scenarii în cap: cum arăta oare? Ce probleme vom avea? Am fost norocoși deoarece Sara s-a născut cu 1450g și 41 cm. A respirat singură încă din prima secundă dar medicul neonatolog îmi spunea că un copil prematur este un copil pentru care ziua de mâine este imprevizibilă.

Au unram 4 săptămâni luuung in care pentru puiuţul meu incubatorul din secţia de terapie intensivă a fost casa ei, locul unde a învăţat să respire, să mănânce, să plângă și să zâmbească.

Pentru mine au fost 4 săptămâni în care m-au încercat multe sentimente de neputinţă, vină, nerăbdare și bucurie. Știam că are atâta nevoie de mine iar eu nu o puteam ajuta nici măcar cu o mângâiere. Mă bucuram pentru fiecare gram pe care-l lua în greutate. Știam că doar de asta mai depindea plecarea noastră acasă.

Au fost 4 săptămâni în care zilele și nopţile erau tot mai lungi și mai grele, mai ales când vedeam mămici fericite având copii lângă ele, care erau înconjurate de familia fericită și nerăbdătoare să-și ia noul membru acasă, și care, poate fără să vrea, îmi aruncau priviri ciudate și pline de milă atunci când se uitau la pătuţul gol de lângă mine. Mămicile veneau și plecau, iar eu eram tot acolo. În tot acest timp, am legat o strânsă prietenie cu alte 3 mămici ale căror copii erau vecini de incubator cu fetiţa mea, având aceeași problemă: greutatea. Ne-am sprijinit încă de la început și ne-am îmbărbătat reciproc.

Abia după 3 săptămâni am ţinut-o în braţe pentru prima oară și nu voi uita niciodată acele momente. La 2180g am plecat acasă plini de speranţe și vise. Multe lacrimi au curs și multe rugăciuni s-au înălţat.

Acum, Sara are un an și trei luni și este o minune de fetiţă, foarte curioasă, neastâmpărată, frumoasă și iubită. Este sănătoasă-tun, semnele prematurităţii nu se mai văd, iar pentru asta le mulţumim lui Doamne-Doamne și medicilor cu mâini de aur!

Ciotlos Loredana

Miracolul Sofia Ioana

Miracolul Sofia Ioana

Este greu să îţi găsești cuvintele prin care să arăţi cât îi ești de recunoscător lui Dumnezeu și îi mulţumești pentru miracolele din viaţa ta.

Pentru cele 3 luni de agonie, neliniște, teamă petrecute lângă incubator, am fost binecuvântaţi cu minunea noastră de fetiţă – Sofia Ioana, un înger cu ochișori albaștri, veselă și fericită tot timpul!

S-a grăbit să vină pe lume la 25 de săptămâni de sarcină cântărind doar 700 de grame!

Părea un vis, abia puteai să o zărești între atâtea fire, tuburi, sonde și întreg trupușorul ei părea desenat.

Cu toate acestea, ea a fost cea care ne-a încurajat, ne-a dat putere să ne rugăm și să credem! Cu fiecare minut, cu fiecare zi era tot mai puternică! Simţea cât de mult ne dorim să o strângem în braţe și de câte ori eram lângă incubator devenea activă mișcând mânuţele și piciorușele ca într-un dans!

Prima dată am luat-o în braţe abia la o lună și 5 zile. Cântărea puţin peste un kilogram. La puţin timp, a avut și un regres când a trebuit să facă un tratament cu antibiotice de 2 săptămâni datorită unui virus contactat în timpul nașterii, cel mai probabil de pe colul uterin. Nu avem decât cuvinte de laudă pentru personalul medical, profesionist și totuși foarte implicat în relaţia cu părinţii. Ascultau cu nerăbdare sutele de întrebări de la zecile de părinţi. Toate acestea s-au petrecut departe de ţară, într-un spital foarte dotat și de aceea SUSŢINEM CU TĂRIE orice campanie, orice demers ce va putea ajuta pe viitor acești copilași născuţi prematur!

Fiecare dimineaţă începea pentru noi cu rugăciunile către Dumnezeu să îi dea putere să lupte în continuare! Fiecare săptămână era ca o aniversare, așteptam cu înfrigurare să îi crească porţia de lăptic care, apropo, începuse de la 2ml, să ia în greutate și să poată fi mutată în pătuţ!

Astăzi când privim fotografiile de atunci, totul pare ireal, o poveste! Această minune de fetiţă ne-a învăţat ceva și anume că nu există nu pot! Ne uimește în continuare toată evoluţia ei și este perfectă fizic și psihic, un miracol chiar și pentru toţi medicii care au consultat-o și care nu cred că este un copil prematur! Un gând pentru părinţii care se simt neputincioși... rugaţi-vă și credeţi! Miracolele sunt aici lângă noi și să dea Dumnezeu să vină cât mai repede ziua să le strângeţi în braţe.

Binecuvântat este Dumnezeu și noi, Cristina și Cătălin. Suntem profund recunoscători pentru faptul că ne-a dăruit acest înger cu numele Sofia Ioana!

Chantal Melek, nume de poveste

Chantal Melek, nume de poveste

Mă numesc Petra și sunt mămică de prematur :-)
Fetiţa mea, Chantal Melek, a venit pe lume (9 iunie 2005) în săptămâna 23+5 zile de sarcină. 650 de grame și 31 de centrimetri. Noi o așteptam în 22 septembrie!

Eram o graviduţă fericită, luasem doar 4 kg în greutate și așteptam să crească burtica. Totul a mers „ca pe roate”: mă hrăneam sănătos, medicul era mulţumit, mă visam curând cu burtica mareee, într-o rochie cu buline roșii. Știam deja că e fetiţă... căutam de zor un nume minunat și deosebit.

În data de 8 iunie dimineaţa am avut ușoare dureri de burtă care, pe măsură ce trecea timpul, creșteau în intensitate. Câteva ore mai târziu, eram în spital. Venise și medicul meu care, spre norocul nostru și-a dat seama de gravitatea situaţiei, și am fost transportată la un alt spital, la 40 de kilometri de casă.

Au urmat ore de coșmar, era primul meu copil, nu știam exact ce avea să se întâmple: cu mine, cu ea. După 24 de ore de contracţii, a venit pe lume Chantal Melek.

Numele Chantal îmi plăcea foarte mult... iar Melek înseamnă „înger” în limba turcă (dorinţa tatălui). Precizez că nu a fost nevoie de cezariană... deși era atât de micuţă, am reușit amândouă pe cale naturală.

Orele, zilele care au urmat au fost de coșmar... medicii îmi spuneau mereu că au avut un start foarte bun în viaţă, dar că în orice clipă se poate schimba totul... plămânii erau mult prea imaturi, îi lipseau genele, sprâncenele dar respira singurică, doar cu mic ajutor de oxigen.

Am plâns, am disperat, m-am rugat la bunul Dumnezeu să nu mi-o ia, am vorbit neîncetat cu ea, îi citeam până și ziarele, doream să știe că sunt lângă ea și că nu o voi părăsi... doream să-mi audă vocea mereu! 2 zile mai târziu, cântărea doar 510 grame, dar încă respira singurică.

Am avut norocul să mă aflu în Germania într-un spital care deţinea aparatura necesară, cu niște medici (și asistente) extraordinari! Așa cum îmi plăcea mie să spun... Dumnezeu și-a dat mâna cu medicii oferindu-i fetiţei mele șansa de a trăi.

Fiecare gram câștigat era motiv de sărbătoare. Stăteam lângă ea de dimineaţa până seara... terapia intensivă devenise a doua mea familie. După 10 zile am avut voie să o luăm în braţe... nu pot descrie în cuvinte fericirea și dragostea care m-au invadat!

După 3 luni bune am ajuns acasă cu 2230 de grame. Încă un an de zile a fost monitorizată acasă, am trecut și printr-o resuscitare (făcusem, spre norocul nostru, un curs în spital) de care sunt mai mult decât mândră, dar nu-mi aduc aminte cu plăcere fiindcă era să o pierdem!

Astăzi Chantal are 8 ani, este în clasa a3a, este foarte energică, învaţă bine, merge cu bicicleta, pe schiuri, cântă la pian și și... este o luptătoare, iar eu atât de fericită fiindcă m-a ales să-i fiu mămică!

Va fi bine! Să nu vă descurajeze faptul că sunt atât de mici și neajutoraţi fiindcă sunt mult, mult mai puternici decât credem noi, părinţii! Vă dorim tot binele din lume!

Petra și Chantal.